Nota autorului: Articolul de mai jos a fost publicat în săptămînalul ”Literatura și Arta” pe 02.07.2015 sub altă denumire ”Ambiguități parlamentare”. Fiind profund recunoscător redacției ”LA” constat cu amărăciune că articolul a fost sechestrat de unele fragmente importante: 1) De la bun început a fost sechestrat din text subiectul temei (formele de guvernămînt în practica internațională), care a fost scris pentru o orientare corectă a cititorilor la esența problemei; 2) A fost exclusă din articol descrierea găinăriilor politice din parlament ale deputaților ”democrați” din decembrie 2000, care au favorizat venirea comuniștilor la putere în februarie 2001. Istoria nu poate fi ”uitată” sau falsificată indiferent de componența deputaților de atunci. 3) Din text au fost scoase mai multe date referitoare la consecințele negative ale reformei de guvernare parlamentară din anul 2000.
Dezastrul din Moldova – consecințele formei parlamentare de guvernamînt
Pentru a înțelege mai bine subiectul problemei aș vrea la început să pun în discuție despre formele de guvernare într-o republică democratică. Forma de guvernamînt este modul în care este organizată puterea executivă în stat, partajarea ei, modul cum este numit și legitimat conducătorul statului. Conform practicii internaționale există 3 forme de guvernamînt – parlamentară, semiprezidențială și prezidențială.
În statele cu forma parlamentară guvernul este numit de către parlament, iar șeful guvernului – prim ministrul este autoritatea executivă în stat. Șeful statului, președintele, este ales tot de parlament răspunzînd în fața acestuia. De aceea poziția șefului de stat este inferioară parlamentului din punct de vedere legal. În majoritatea cazurilor președintele, deși se socoate prima persoană în stat are rolul de a media conflictele politice și de a reprerenta țara pe plan extern, neavănd atribuții executive, ci mai mult simbolice, protocolare. Ca exemplu pot servi: Italia, Germania, Cehia etc.
În republicile semiprezidențiale președintele este ales direct de către cetățeni. Fiind ales prin vot universal, el nu este subordonat parlamentului, iar din punct de vedere legal șeful statului se află pe o poziție egală cu parlamentul. Prim-ministruleste șeful guvernului și împarte puterea executivă cu președintele. Președintele numește prim-ministrul, care la rîndul său formează guvernul. Șeful statului poate dispune suspendarea din funcție a unor miniștri sau a altor demnitari înalți dacă aceștea sunt suspectați sau anchetați pentru fapte penale. Într-un astfel de stat președintele și premierul sunt participanți activi în administrarea statului, însă șeful statului fiind ales prin vot universal are o legitimație sporită mai ales în domeniul politicii externe, de apărare și celei de securitate (Rusia, Ucraina, Georgia, România, Franța etc).
În statele cu forma de guvernamănt prezidențială președintele este ales prin vot universal, prim-ministrul nu există, atît funcția de șef al statului, cît și sef al guvernului, fiind îndeplinite de președinte și exercită întreaga putere executivă, deci avînd puteri extinse, deținînd controlul direct al principalelor pîrghii politice și economice ale statului, fiind controlat de parlament pe care nu-l poate dizolva. O astfel de formă de guvernare este în SUA, care s-a dovedit a fi foarte eficientă de-a lungul întregii istorii acestei țări, precum și în alte state.
În Republica Moldova după proclamarea independenței primele alegeri prezidențiale au avut loc pe 08.12.1991 cînd prin vot universal Mircea Snegur a devenitprimul președinte al țării, singurul candidat propus pentru alegeri și ales fără opoziție. În acele vremuri toți cetățenii visau la o viață liberă, democrație și prosperitate economică a țării noastre. Însă pe neașteptate a izbucnit războiul de pe Nistru declanșat mișelește de Rusia, care a dus la numeroase suferințe, jertfe omenești și dezmembrarea teritorială a tînărului stat abia format. Cu regret și dezvoltarea economică a țărișoarei rămăse sub control național nu s-a realizat după legile economiei de piață. Ca urmare a problemelor nerezolvate ale perioadei de tranziție s-a început privatizarea ilicită a bunurilor materiale și acapararea lor de oameni necinstiți și hrăpăreți. Cărările demonstranților de ieri de pe Piața Marii Adunări Naționale, care pledau pentru democrașie și egalitate s-au despărțit: unii peste noapte au devenit bogați, însă majoritatea treptat au început să sărăcească, iar mulți din ei au luat calea pribegiei peste hotare. Cei bogați au început să formeze grupuri de interese, clanuri pentru împărțirea sferelor de influență. O lege incorectă și inumană a societății este aceea că oamenii cu avere, care dețin puterea economică vor să acapareze și puterea politică cu scopul de ași favoriza și multiplica afacerile lor. De aceea chiar din primii ani de independență această categorie de indivizi au început să-și înjghebe diferite partide și partiduțe demagogice cu diferite denumiri frumoase pentru apărarea intereselor lor și accesul la putere, neavînd nimic comun cu pluralizmul politic și pluripartitismul într-o societate democratică.În 1994 au avut loc alegeri parlamentare. Scopul acestor alegeri era instituirea unui parlament profesionist din 101 deputați care ar fi contribuit la întărirea puterii legislative în țară. La alegerile din 27.02.1994 au participat 33 concurenți electorali, inclusiv 4 blocuri electorale, 9partide sau mișcări social politice. Alegerile au fost cîștigate de Partidul Agrar Democrat din Moldova condus de A.Sangheli susținut de blocul electoral ”Partidul Socialist și Mișcarea Unitate-Edinstvo”. Deputații aleși în majoritatea lor au fost foști nomenclaturiști-comuniști și alte elemente proruse, ale căror interese erau prihvatizarea bunurilor materiale.Caracteristic pentru această perioadă de guvernare este apariția economiei tenebre și cîrdășia lor cu elementul politic ceea ce înseamnă apariția crimei organizate, au început să apară primii oligarhi, la care le este în gît instituția prezidențială aleasă de popor, instituție care coordonează lucrul organelor de forță și a procuraturii. În acest context să ne amintim de cazul cînd președintele M.Snegur a decis să-l destituiască din post pe ministrul apărării P.Creangă pentru acte de corupție, însă premierul A.Sangheli și parlamentul i-a luat apărarea.
În noiembrie-decembrie 1996 au avut loc următoarele alegeri prezidențiale. Din cei 9 pretendenți în turul întîi, în final au ieșit președintele în exercițiu M.Snegur și președintele parlamentului P.Lucinschi. La 01.12.1996 scrutinul în turul doi a fost cîștigat de P.Lucinschi, care a devenit al doilea președinte al RM ales de popor. În martie 1998 au avut loc alegerile parlamentare la care au participat 82 de concurenți electorali, din care multe partide și blocuri. În rezultatul alegerilor mandatele au fost distribuite în felul următor: PCRM în frunte cu V.Voronin – 40, blocul electoral ”Convenția Democrată din Moldova” condus de ex-președitele M.Snegur – 26 (în acest bloc a intrat și PPCD condus de Iu.Roșca), blocul electoral ”Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă” (ce denumiri frumoase) în frunte cu D.Diacov – 26 și Partidul Forțelor Democratice în frunte cu V.Matei – 11 mandate. Mă opresc la aceste detalii și cifre pentru că anume acest parlament în anul 2000 a comis cea mai mare eroare legislativă din istoria RM. Ultimile 3 formațiuni cu o majoritate de 3/5 (61 deputați) au format Alianța pentru Democrație și Reforme(ADR). PCRM a rămas în opoziție care s-a dovedit a fi distructivă.Opinia publică a primit cu bucurie și satisfacție formarea acestei alianțe democratice de guvernare pe fonul crizei economice din țară după guvernarea proastă a agrarienilor și socialiștilor. Dar n-a fost să fie așa.Coaliția de guvernare s-a destrămat în decembrie 1999 prin retragerea FPCD în frunte cu Iu.Roșca, iar guvernul ADR în frunte cu I.Sturza a fost demis prin votul deputaților PCRM și PPCD.În primăvara anului 1999 președintele P.Lucinschi fiind nemulțumit de actul guvernării, precum și de scandalurile politice între partidele din parlament a lansat o inițiativă de organizare a unui referendum consultativ privind posibilitatea lărgirii atribuțiilor șefului statului în perioada de tranziție prin transformarea guvernării dintr-o republică semiprezidențială în una prezidențială. Referendumul a avut loc pe 23.05.1999 concomitent cu alegerile locale. S-a supus referendumului următoarea întrebare: sunteți pentru modificarea Constituției în scopul instituirii sistemului prezidențial de guvernare în RM, în cadrul căruia Președintele Republicii ar fi responsabil de formarea și conducerea Guvernului precum și de rezultatele guvernării țării. Pentru au votat 64,2 din cetățeni.Președintele parlamentului de atunci D.Diacov, liderii parlamentari Iu.Roșca, V.Voronin și alții sau opus vehement rezultatelor referendumului învinuindu-l pe P.Lucinschi de tentative dictatoriale.
La 05.07.2000 parlamentul cu o majoritate covîrșitoare (mai mult de 2/3) de voturi a deputaților democrați și comuniști nu numai că a respins doleanța alegătorilor, ci a adoptat și reforma constituțională, care prevedea abandonarea formei de guvernamînt semiprezidențială cu alegerea șefului statului de popor și înlocuirea ei cu forma de guvernamînt parlamentară și alegerea președintelui de către parlament. Aceasta a avut consecințe grave pentru stabilitatea politică și evoluția de dezvoltare a țării atît în perioada apropiată, cît și la distanță. Argumentele sunt următoarele:
- În primul rind poporul a fost lipsit de dreptul de ași allege președintele. Pentru cetățenii care au participat anterior la ambele scutine prezidențiale din 1991 și 1996 aceasta a fost un act antidemocratic.
- Politicienii de atunci au uitat de separatizmul avansat din estul și sudul țării. Republica Moldovenească Nistreană (eu n-am să iau această denumire în ghilimele, fiindcă cu părere de rău există de facto) este o republic prezidențială unde președintele este ales prin vot universal și deține întreaga funcție executivă cu împuterniciri extinse. Moscova a avut grijă ca în republica mareonetă rebelă puterea să fie puternic centralizată cu substructuri statale bine organizate atît pe verticală, cît și pe orizontală contrapuse celei de la Chișinău. O situație similarăeste și în UTA Gagauzia, unde guvernatorul (bașcanul) este alas de către toți cetățenii avănd funcții executive lărgite, care nu odată a sfidat și continuă șă sfideze deciziile guvernului și parlamentului de la Chișinău. Să ne amintim nu numai de referendumuri ilegale și alte acte cu iz de separatism, dar și de cazuri umilitoare cînd puterea de la Comrat cere putere de la Chișinău ca deciziile guvernului și parlamentului referitoare la Gagauzia să fie traduse din limba de stat în limba rusă.Cum de sa putut ajunge ca într-o țară dezmembrată și cu trupe militare ruse de ocupație pe teritoriul ei să fie decapitată de un președinte puternic ales de popor. Se speculează mult pe faptul că în majoritatea țărilor membre a UE președintele este ales de parlament, dar se uită că acele țări nu au probleme cu separatismul și sunt țări cu democrații avansate integrate în UE și NATO.
- Prin reforma din 05.07.2000 RM a fost și rămîne unica țară din spațiul CSI cu forma de guvernare parlamentară. În restul țărilor din CSI cu formă semiprezidențială sau prezidențială sistemul politic e mai performant și funcționează cu mult mai bine decît cel din RM. Un președinte ales de electorat și care are puteri ce echilibrează pe cele ale parlamentului și ale guvernului este în stare să funcționeze independent în interesul publicului și nu în interesul unui partid sau partide. Ca exemplu poate servi Georgia. După revoluția trandafirilor din 2005 prin vot universal președinte al acestei țări a fost ales M.Saacașvili.Avănd mandatul poporului el a reușit să consolideze societatea, să realizeze reforme radicale care au dus la schimbarea imaginii țării.
- În Ucraina, în condiții extrem de deficile legate cu agresiunea militară a Rusiei poporul în 2014 și-a ales președintele, iar mai apoi la alegerile parlamentare i-a izgonit din Radă pe comuniști și alte cozi de topor de orientare prorusă. Președintele P.Poroșenco a reușit să consolideze toate păturile sănătoase ale națiunii, iar activitatea sa merită tot respectul și admirație.
Lăsăm spațiul CSI și trecem la România și ea fostă țară comunistă, unde în 2004 alegerile prezidențiale au fost cîștigate de T.Băsescu. Acesta dînd dovadă de voință politică și avînd mandatul cetățenilor a pornit o luptă fără compromis cu corupția și crima organizată care a început să dee roadă chiar din 2005. Aceste acțiuni nu le-a venit pe plac la o parte a clasei politice legate cu economia tenebră și structurile mafiotice. Prim-ministrul de atunci, deputați, oligarhi sau năpustit ca fiarele împotriva sefului statului. Profitînd de unele lacune ale Constituției române, care îți oferă prea multă putere prim-ministrului, aceste forțe în primăvara anului 2007 au reușit să-l suspendeze din funcție pe T.Băsescu. În presa românească au început să apară materiale privind instituirea unei guvernări parlamentare de tipul Moldova (să vedeți că am fost și exemplu). Însă acești moguli ai politicii românești nu au reușit să înșele și poporul. Președintele suspendat sa adresat la judecata poporului care la ales și prin referendum la restabilit în funcție. Istoria se repetă în timpul mandatului al doilea, în vara anului 2013 cînd T.Băsescu este suspendat din nou de aceleași forțe. De data aceasta președintele a fost restituit în funcție de Curtea Constituțională. Astăzi cunoaștem cu toții succesele fenomenale ale României în acest domeniu. Orice s-ar spune despre T.Băsescu cert este una – anume în timpul președenției lui au început să cadă capete ale mafiei românești – prim miniștri, miniștri, deputați, eurodeputați, prefecți, primari, procurori, judecători etc., reușind să schimbe imaginea la fața țării. Am adus acest exemplu ca sî ne întrebăm cu toții – ar fi reușit președintele să cîștige această luptă cu forțele negre ale societății dacă nu avea mandatul poporului. La sigur că nu. Este îmbucurător faptul că estafeta este continuată cu aceiași abnegație de predcesorul sau Claus Iohanis.
- Un compartiment diavolesc al acestei reforme este nu numai amputarea puterii prezidențiale, dar și plafonul numeric pentru a alege președintele. Deputații au decis ca șeful statului să fie ales cu 3/5 (61) din voturi în trei tururi. Dacă și după turul 3 președintele nu este ales cu aceleași 3/5 se organizează alegeri anticipate. De ce s-a ales acest plafon și de ce în ultimul tur rămîne nemodificat. Să vedem cum este ales președintele Italiei, care este o țară cu forma de guvernămînt parlamentară. Parlamentul bicameral al țării alcătuit din 315 senatori, 630 deputați și 58 reprezentanți din cele 20 regiuni se întrunesc la o ședință comună. Șeful statului este ales cu 2/3 din voturi în 3 reprize. Începînd de la a 4-a rundă de vot va fi necesară majoritatea simplă pentru desemnarea președintelui țării. În Germania șeful statului este ales de un for special Adunarea Federală alcătuit din membrii parlamentului german (Bundestagul) și de un număr egal de reprezentanți populari ai landurilor (16 landuri), în care de rînd cu politicienii participă și oameni de vază ai științei și culturii, sportului. În primele 2 runde de votare este nevoie de votul majorității. Dacă nu se reușește se organizează turul trei. Candidatul cu cele mai multe voturi este declarat cîștigător. Acest regulament lucreză perfect din anul 1949. Eu nu-mi amintesc ca în fosta Republică Federală Germană sau după unirea Germaniei în 1990 să fi fost organizate alegeri parlamentare anticipate din cauza nealegerii șefului statului.
Și atunci apare întrebarea simplă de tot, de ce totuși dacă au hotărît ca șeful statului să fie ales de parlament, cine și pentru ce a stabilit acest plafon de 3/5. Cine poate lămuri de ce președintele parlamentului, care îndeplinește întreaga funcție legislativă este ales cu majoritatea simplă, premierul care realizează funcția executivă la fel, iar șeful statului cu funcții ca atare simbolice, decorative cu 3/5, iar în caz de nereușită se organizează alegeri anticipate, ceea ce înseamnă instabilitate, devizare a societății, cheltuieli enorme nejustificate. Vrem sau nu vrem, dar se face impresia că anumite cercuri politice autohtone, legate cu clanurile mafiotice au fost cointeresate nu numai în slăbirea atribuțiilor președintelui țării prin abandonarea alegerii lui de către popor, dar și nealegerea lui de către parlament cu provocarea artificială a crizelor politice de proporții din simplul motiv că în asemenea condiții este cu mult mai ușor de realizat interesele de grup, interesele egoiste de partid și de a jefui nestingerit țara. La sigur că aceasta a fost și dorința Moscovei cointeresată în destabilizarea politico-economică a RM, activizarea separatizmului și menținerea Moldovei în orbita intereselor economice și politice rusești.
Iată argumentele care confirmă că decizia parlamentară din 05.07.2000 a fost una greșită. Țin minte că atunci am scris un articol de protest pe această temă, ca să atrag atenția opiniei publice, însă redacția ziarului ”Flux” (organul PPCD) a refuzat să-l publice, motivînd că materialul nu este actual.
Despre faptul că decizia legislativului a fost una păguboasă pentru RM vorbesc elocvent lucrurile care au urmat. La scurt timp de la acest eveniment la o conferință de presă președintele parlamentului de atunci D.Diacov a declarat pompos că în RM a biruit democrația și mai că nu suntem și un exemplu pentru alte state. Dar iată că a venit și luna decembrie, luna desemnării șefului statului de către parlament. Cei 61 deputați democrați, care formau majoritatea parlamentară l-au propus în calitate de candidat pe P.Barbalat președintele Curții Constituționale. Se vede că liderii fracțiunilor democratice sau certat între ei, deoarece după datele analiștilor politici favorit la această funcție era D.Diacov. Din partea opoziției comuniste (40 deputați) candidat a fost V.Voronin președintele partidului și fracțiunii parlamentare a PCRM. Avînd cea mai numeroasă fracțiune parlamentară V.Voronin a fost profund cointeresat să schimbe epicentrul puterii din instituția prezidențială în parlament. În primul tur pentru P.Barbalat au votat 35 de deputați, pentru V.Voronin au votat 50 de deputați (fracțiunea comunistă era alcătuită din 40 deputați).În turul doi V.Voronin a căpătat 59 (nu-i ajungeau 2 voturi). La 21 decembrie, cînd trebuia să aibă loc turul trei în sala de ședință s-a prezentat președintele parlamentului d-l D.Diacov, toți cei 40 deputați comuniști în frunte cu candidatul V.Voronin și … 7 deputați democrați. Deci din 61 deputați pretinși democrați lipseau 53. Ei împreună cu luderii lor nu s-au prezentat intenționat la ședință de teamă să nu-l voteze pe V.Voronin. În rezultat alegerile nu au fost deliberative din motivul neparticipării la vot a numărului necesar de deputați – 61, fapt ce a provocat alegeri anticipate. Doamne ce rușine. Să tulburi mințile la oameni timp de un an, să schimbi articole din Constituție și la urmă avînd 61 mandate să propui un candidat pe care nu vrei să-l votezi, să-ți vinzi votul pentru oponentul tău, să nu te prezinți la ședință, să provoci alegeri anticipate care dezbină societatea și costă sute de milioane. Iată că sa arătat din start ”prioritățile” guvernării parlamentare despre care țipălăii din parlament trîmbițau în toate părțile. Nici în bancuri nu se întîmplă așa ceva. Să rîzi și totodată să plîngi de prostia moldovenească. La alegerile din 25.02.2001 comuniștii au cîștigat 71 mandate, un scor zdrobitor. A fost un vot de protest al alegătorilor legat de găinăriile democraților din parlament, de care foarte abil s-a folosit V.Voronin. Partidele democratice au fost sancționate de electorat.Înainte de reforma constituțională și democrații și comuniștii țipau la toate colțurile că modelul de guvernare parlamentară e favorabil în sensul prevenirii unei dictaturi. Lor nu lea trecut prin minte că și în modelul parlamentar, dacă un partid cîștigă majoritatea absolută poate instaura dictatura. Așa și sa întîmplat V.Voronin deținînd o funcție mai mult simbolică de președinte,dar avînd 71 de deputați în parlament și fiind președinte a PCRM, a reușit să concentreze în mînile sale întreaga putere legislativă și executivă. Premierul său V.Tarlev îndeplinea fără cîrtire dispozițiile sefului statului și afla din presă că cutare sau cutare ministru din cabinetul său a fost demis de V.Voronin. Apropo de V.Voronin. El nu are dreptul să fie comunist, cu atît mai mult să conducă partidul comuniștilor. Generația mea a studiat foarte bine marxizm-lelinizmul în școala sovietică. Partidul comunist conform acestei învățături este un partid al clasei muncitoare și a celor ce muncesc și exclude din start în componența sa capitaliști și mai ales oligarhi cu averi ilicite cum este V.Voronin cu familia sa și alți membri ai conducerii PCRM. Aceasta constituie o profanare a ideilor comuniste și excrocherie politică. V.Voronin trebuie să recunoască că PCRM este un partid cu orientare prorusă, iar ideologic este un ”SRL” al său personal, ce n-are nimic comun cu ideile comuniste, iar PCRM va dispărea atunci cînd el va abandona conducerea lui, așa cum au dispărut și alte zeci de partide și partiduțe de pe arena politică a Moldovei.
La alegerile din 05.03.2005, PCRM cîștigă alegerile parlamentare cu 56 mandate, dar nu-i ajung 5 voturi pentru președenție. V.Voronin era în disperare, dar în ajutor i-a venit PPCD în frunte cu Iu.Roșca și alții, care din ”interes național” îl votează. El a fost reales președinte pe încă 4 ani. În cei 8 ani de domnie a lui V.Voronin s-a accentuat oligarhizarea RM și sărăcirea majorității oamenilor din țară.
În 2009 PCRM din nou iese învingător în alegeri cu 60 mandate. Bănuind că alegerile au fost falsificate în stradă a ieșit tineretul, care pînă la urmă a fost bătut și maltratat, cu jertfe umane. Pentru candidata comuniștilor la șefia statului Z.Greceanîi nu a ajuns un vot. Iată că și PCRM din cauza unui vot, care nu a putut fi cumpărat de la opoziția parlamentară cu 41 mandate a căzut jertfă a celor 3/5 (61) mandate, care cu atîta rîvnă au fost votate și implimentate de comuniști cu 9 ani în urmă. Din cauza la un singur vot pe 28.07.2009 (după 3,5 luni) se organizează alegeri anticipate. Partidele proeuropene cîștigă alegerile cu 53 mandate, PCRM obține numai 48 și devine partid de opoziție. Se formează alianța AIE în frunte cu premierul V.Filat, dar șeful statului nu este ales. Asta și era de așteptat. Dacă la alegerile din primăvară PCRM nu-i ajungea un vot, acum partidelor alianței nu le ajung 8. Președintele parlamentului M.Ghimpu este ales și președinte interimar al republicii. În anul următor 2010 PCRM cere categoric iar alegeri anticipate pentru alegerea președintelui. Ele sunt amînate pe cît e posibil de coaliția AIE.Se vehiculează ideia reformei constituționale și revenirea la republică semiprezidențială cu alegerea șefului statului de către cetățeni așa cum a fost pînă în 2000, care poate fi realizată pe cale parlamentară cu 2/3 din voturi sau referendum. Prima cale se exclude deoarece liderii PCRM au declarat că vor vota contra. A răma a doua variantă – referendumul. Și aici iarăși survine prostia moldovenească. Partidele din AIE au trebuit să formeze un front comun, să lămurească oamenilor cinstit și corect ce sa întîmplat în anul 2000, că parlamentarii de atuci sau greșit, să argumenteze necesitatea și prioritățile alegerii președintelui de către cetățeni pentru evitarea crizelor și fortificarea stabilității politice. Ele din contra au început să se lupte între ele în mass media, iar dea lungul drumurilor au apărut panouri cu portretele liderilor PLDM V.Filat și PDM M.Lupu cu inscripția – un președinte puternic. Oamenii au rămaș dezorientați. De aceasta a profitat PCRM care insistent a chemat boicotarea referendumului. Pe 05.09.2010 a avut loc referendumul constituțional la care a fost pusă o singură întrebare: Sunteți pentru alegerea Președintelui RM de către întreg poporul. Pentru au votat 87,83% din cetățeni, însă rezultatele nu au fost validate de Curtea Constituțională din cauza prezenței reduse la vot – 30,29%. În rezultatul eșuării referendumului după 1,5 luni pe 28.11.2010 din nou a cîta oară pentru funcția de un președinte protocolar se organizează alegeri parlamentare anticipate. Rezultatele sunt 59 mandate pentru AIE și 42 pentru PCRM. Din nou pentru alegerea șefului statului nu se ajung 2 voturi de aur, iar nou alesul președinte al parlamentului M.Lupu îndeplinește și funcția de președinte interimar al RM. Țărișoara rămîne în suspans pe un an și 4 luni cînd în martie 2012 cu votul socialiștilor în sfărșit este ales șeful statului N.Timofti, ca neafiliat politic.
Să analizăm bilanțil reformei constituționale din 05.07.2000, care poate fi divizată în 3 perioade. Prima perioadă se incadrează în anii 2000-2009. În toamna anului 2000 urmau să aibă loc alegeri prezidențiale prin vot universal. Ele au fost înlocuite cu alegerea șefului statului de către parlament. În rezultatul neghiobiilor parlamentare din decembrie au fost declanșate alegeri anticipate în rezultatul cărora timp de 8 ani sa instaurat o dictatură a PCRM în frunte cu V.Voronin, o dictatură cu accent balcanic și oligarhic.
A doua perioadă cuprinde aprilie 2009 – martie 2012, cînd la guvernare au venit partidele proeuropene. În mai puțin de 3 ani din cauza nealegerii președintelui de către parlament au avut loc de 2 ori alegeri parlamentare anticipate și un referendum nevalidat. Țara era în pragul următoarelor alegeri cînd în martie 2012 ca prin miracol a fost ales și șeful statului.
A treia perioadă este din momentul alegerii lui N.Timofti ca șef de stat și pînă în prezent. Sa ameliorat oare cîtuși de puțin situația politică și economică a țării după acest eveniment. Nu , nu s-a ameliorat, din contra s-a agravat. Incidentul șocant din Pădurea Domnească la începutul anului 2013 urmat de distrugerea AIE-2, privatizarea ilicită a aeroportului și BEM, lipsa reformelor în sistemul de justiție, dezamăgirea electoratului proeuropean care a fost mințit după alegerile parlamentare din 30.11.2014, jaful secolului cu furturi de zeci de miliarde care duce la sărăcirea totală a oamenilor care muncesc, a arătat încă o dată fariseizmul clasei politice, sistemului de justiție, administrativ și a mediului de afaceri moldovenesc. Un exemplu strigător la cer este controlul de către partidele politice a organelor de justiție. Din asta nici nu se face secret.De cîte ori liderii de partid în discuțiile publice privind partajarea ministerelor și departamentelor vorbesc deschis că cutare sau cutare partid trebuie să controleze ProcuraturaGenerală, CNA, MAI,SIS-ul (unde în lume mai există așa ceva). Dacă în România unde DNA (Direcția Națională Anticorupție) subordonată președintelui țării se ocupă cu lupta împotriva corupției și sunt reținuți rechinii acestui flagel, atunci CNA din Moldova în loc să se ocupe cu jaful secolului îi vînează pe medici și profesori. Sistemul politic din RM este la cheremul partidelor politice. Se pare că haosul politic provocat de hausul parlamentar s-a înrădăcinat pentru eternitate la noi. Fărădelegile clasei politice începute din 2000 au dus la disperarea întregii societăți. Președintele N.Timofti ales de parlament în 2012 cu atribuții limitate nu poate să echilibreze conjuctura politică de pe această așchie de pămînt.
Oricum ai privi situația cu alegerea președintelui în parlament este periculoasă pentru interesele naționale ale RM și trebuie rezolvată în sensul revenirii alegerii șefului statului de către popor, adică de întors la forma de guvernămînt semiprezidențială sau chiar prezidențială. Cetățenii acestei țări au tot dreptul ca odată în 4 ani să-și aleagă conducătorul (stăpînul) lor. În asemenea cazuri președintele cu atribuții lărgite va fi dator și responsabil de alegerea sa nu în fața partidelor politice din parlament, nu în fața păpușarilor și nici în fața Rusiei ci în fața poporului care l-a ales.
P.S.
Aș vrea să-l rog pe redactorul șef al săptămînalului ”Literatură și Arta” academicianul N.Dabija, care a fost deputat în parlamentul de atunci să expună publicului unele detalii și marea eroare omisă de colegii lui democrați în decizia reformei constituționale din 2000. Deasemenea aș dori să-i invit pe istorici și juriști să-și expună părerea în abordarea problemei date.
MĂGDĂCEŞTI DIN INIMA BASARABIEI 